Lacrimi… din copilarie
Linistea toarce peste un orasel norvegian. E-un frig de ingheata si timpul… oprindu-se sa se incalzeasca la flacara vreunui felinar adormit. In cinematograf, ruleaza proaspat premiatul film King’s Speech (pe limba locala, Kongens Tale). Publicul este format in cea mai mare parte din batrani.
cursuri jurnalism, cursuri fotografie, cursuri operator imagine, cursuri redactor, cursuri reporter, cursuri cameraman, cursuri comunicare, cursuri PR, cursuri organizare evenimente
La finalul lui, cand s-a facut lumina, fetele celor mai multi erau incrustate cu lacrimi. De ce? Erau lacrimi varsate pentru copilarii spulberate, imbatranite, cand joaca a fost inlocuita cu munca, iar bucuria cu…cautarea unei bucati de paine. Norvegienii isi aminteau vremurile grele ale ocupatiei naziste peste care au reusit sa treaca fiind solidari. Nu stiu ce a fost in sufletul lor atunci, dar in nici un caz nu plangeau de dor dupa acele timpuri…
M-am gandit la lacrimile altora… la lacrimile dupa vremurile apuse ale comunismului “gasite” la un procent destul de mare de romani. Evident ca, pana la un punct situatiile nu se compara, insa pot fi utile pentru intelegerea unor fenomene ciudate, dar explicabile. Dupa analiza unora, atunci cand plang comunismul, romanii se plang pe ei insisi sau, mai bine zis, isi plang istoria personala, vremurile tineretii. Ei reusesc sa dea la o parte tot ce le-a amarat copilaria/tineretea atunci si sa pastreze idilic imaginea unei societati stabile, linistite. Norvegienii n-au uitat prin ce-au trecut, dar depun lacrimi la mormantul amintirii lor. Noi depunem lacrimi si flori la monumentul unei amintiri, destul de dureroase. Aici este, in opinia mea, diferenta fundamentala. In timp ce altii reusesc sa-si ingroape amintirile, cu tot onorul (daca se cade), romanii le creeaza monumente in fata carora isi uita prezentul. Nostalgia ciudata a unui trecut mai bun, sta ca un spin in coasta privirii spre prezent si viitor. Amintirile sunt cele care dau individului identitate, iar istoria da unui popor radacini. Si, fie ca ne convine (unora) sau nu, comunismul e o bucata zdravana din radacina romanilor. Insa, ce copac va creste, daca va sta aplecat, “comemorandu-si” radacinile?
E adevarat ca motive sunt suficiente sa vedem trecutul ca pe ceva mai bun, dar problema este ca o amintire care-ti oboseste prezentul, care nu-ti da perspective pentru viitor, inspirandu-te, devine o boala, cu siguranta. Trecutul e ireversibil, iar privitul inspre el trebuie sa aduca prospetime in prezent. Comunismul din mentalul colectiv trebuie privit ca o amintire trista, nu ca o posibilitate prezenta. Iar cand cele doua se incurca, cheful de prezent ingheata. De aici, romanul nu mai arata interes pentru mai nimic din ce se intampla in societate, nu-l mai intereseaza decat sa-si vada scopurile, de cele mai multe ori meschine, implinite, iar indeplinirea lor presupune in mod necesar calcarea in picioare a tot (legi sau oameni, deopotriva). Cel care plange dupa trecut, are destule sanse sa nu priceapa prezentul si sa-l rateze. Si nu de putine ori, romanilor le lipseste un simt al prezentului, acea sclipire care te face sa prinzi o posibilitate si s-o transformi in realitate (vezi ne-absorbtia fondurilor europene). Acesta nu-i decat un motiv…evident.
Solutia nu sta in stergerea memoriilor, ci in daramarea unor piedestale care ne impiedica sa vedem inainte. Solutia se gaseste in cautarea comuna, in solidaritate, nu in cheie personala, adica “fac ce ma taie capul”. Iar multe din deprinderi in exersarea prezentului, in constientizarea viitorului, in impachetarea trecutului, se formeaza in timp, se educa. Educatia organizata sau individuala, trebuie sa-si revina, iar noi trebuie sa ne restabilim valori, sa cautam valori, sa recunoastem valori…Durata acestui proces, depinde de cele mai multe ori, de importanta pe care o dam colectivului, omului de langa noi.
Revazand Romania imi vine sa-i strig la ureche: Ceasurile nu s-au oprit, domnisoara Havisham! Dumneata le-ai oprit!
Redactor: Gabriel Petre